Ce vom spune dar că a obținut Avraam, strămoșul nostru după trup? Căci, dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă ce spune Scriptura? „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și lucrul acesta i-a fost socotit drept neprihănire.” Celui ce muncește, răsplata nu-i este socotită ca un har, ci ca o datorie; însă celui ce nu muncește, ci crede în Cel ce-l socotește neprihănit pe cel neevlavios, credința lui îi este socotită drept neprihănire. Tot astfel, și David rostește fericirea peste omul căruia Dumnezeu îi socotește neprihănirea independent de fapte:
„Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate
și ale căror păcate sunt acoperite!
Fericit este omul căruia Domnul nu-i va ține nicidecum în seamă păcatul!”
Este dar această fericire rostită doar peste cei tăiați împrejur, sau și peste cei netăiați împrejur? Căci spunem că lui Avraam credința i-a fost socotită drept neprihănire. Cum i-a fost atunci socotită? Când era tăiat împrejur, sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Și a primit semnul tăierii împrejur ca o pecete a neprihănirii date de credința pe care o avea pe când era netăiat împrejur, ca să fie tatăl tuturor celor ce cred, deși sunt netăiați împrejur, pentru ca neprihănirea să le fie socotită și lor; și ca să fie tatăl celor tăiați împrejur, adică al celor care nu doar că sunt tăiați împrejur, dar și umblă pe urmele acelei credințe pe care a avut-o tatăl nostru Avraam pe când era netăiat împrejur.
Căci făgăduința făcută lui Avraam și urmașilor săi — că el va fi moștenitorul lumii — n-a venit prin Lege, ci prin neprihănirea dată de credință. Fiindcă, dacă moștenitori sunt cei ce țin de Lege, credința a devenit zadarnică, iar făgăduința a rămas fără efect. Căci Legea produce mânie; dar acolo unde nu există lege, nu există nici neascultare.
De aceea moștenirea este din credință, ca să fie potrivit harului, pentru ca făgăduința să fie sigură pentru toți urmașii: nu numai pentru cei ce țin de Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor (după cum este scris: „Te-am făcut tatăl multor neamuri”), înaintea Celui în care a crezut el — Dumnezeu, care dă viață celor morți și cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi. Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde, ca să devină tatăl multor neamuri, potrivit cu ceea ce i se spusese: „Așa vor fi urmașii tăi.” Și, fără să slăbească în credință, el nu s-a gândit la propriul său trup, deja vlăguit (întrucât avea aproape o sută de ani), și nici la faptul că pântecele Sarei era mort. Privind însă la făgăduința lui Dumnezeu, nu s-a clătinat din pricina necredinței, ci s-a întărit prin credință, dând slavă lui Dumnezeu, fiind pe deplin încredințat că ceea ce a făgăduit El, este în stare să și împlinească. De aceea, lucrul acesta i-a și fost „socotit drept neprihănire”. Dar nu s-a scris doar pentru el că i-a fost socotit, ci și pentru noi, cărora urmează să ne fie socotit, celor ce credem în Cel ce L-a înviat dintre cei morți pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat la moarte pentru greșelile noastre și a fost înviat pentru îndreptățirea noastră.
